luni, 19 martie 2012

Prea frumos pământul ăsta; pentru niște oameni așa urâți.

Poate că nici astăzi n-ar fi trebuit să scriu, dar uite că mă întorc să mânjesc ecranul cu câteva litere atât de goale pe interior, încât abia se văd pe monitoare. Poate că-i răsuflarea aia, ultima, de sfârșit, sau poate e aceea respirație ce redă prietenilor speranța de revenire din comă; nici nu știu. Uneori nici nu știi ce simți și îți dai seama că nu te cunoști, că nu te-ai cunoscut niciodată și ar fi cazul să începi să o faci.

Mă gândesc de multe ori dacă are vreun rost, dacă merită cu adevărat să mâzgălesc spațiul online cu unele idei, experiențe sau ce or fi ele, în condițiile în care orice cărămidă pusă la construcția unei imagini pozitive a comunității gay din România este de prisos, atâta timp cât susținerea nu vine din nicio parte, nici măcar din partea oamenilor ce se află, cu sau fără voia lor, în acest balon colorat.


De asemenea, nu pot să nu observ cum acest balon plin de culori de care vorbesc există, la nivelul percepției publice și a cerințelor acestuia, prin vocea unui grup restrâns de oameni, nereprezentativ pentru marea majoritate a homosexualilor și a lesbienelor din România.

De asemenea, revolta mea, una tăcută, dar destul de puternică, nu se află doar în aria asta, a minorităților sexuale, ci în ansamblu societății. Constat tot mai des că multă vreme am trăit într-o lume paralelă, pe care mi-am construit-o pornind de la scenarii idealiste, de maximă visare, însă fără practică în viața cotidiană. Am început chiar să am un zâmbet sec pe față atunci când văd cum unii prezintă societatea în sfera unor principii și descrieri bombastice, lucruri care în fapt sunt și rămân doar cuvinte. Nu zâmbesc de plăcere, ci e amuzamentul acela amar, un zâmbet trist la imaginea unor minciuni a căror rezolvare nu le găsesc formula. Oamenii găsesc bucurie doar în a face rău, iar energia și-o iau din mândria acestor fapte, acesta este lucrul cu adevărat trist.

Și da, am scris astăzi. Cui folosește? Mie? Vouă? Cuvinte vedeți și auziți la tot pasul, la fel și eu. Nu-mi sunt de folos, mai ales când știu că sunt lipsite de rezultate. Nu-mi sunt de folos mai ales când știu că am fost înțeles greșit de atâtea ori, cum nici altora nu le folosesc la nimic, mai ales când nu le înțeleg, chiar dacă de multe ori mimează bine. Nu mai am așteptări de la oameni, mai ales de la acei care nu sunt capabili să înțeleagă o propoziție simplă, ca să nu mai vorbim de silogisme.

Am ajuns un popor de oameni care înjură; și nici măcar corect gramatical. O masă de oameni alimentată de invidie și de munca sabotării altora, în fața eșecului personal.  După modelul „să moară și capra vecinului”, dacă unii n-au reușit, vor face tot posibilul să nu reușească nici aproapele lor, iar în felul acesta nu vom reuși niciunul dintre noi. România, te iubesc a nu știu câta oară!

Post scriptum: Prea frumos pământul ăsta; pentru niște oameni așa urâți ca noi.





 

14 comentarii:

Anonim spunea...

Un gand foarte ascutit, trecut prin dureri si lacrimi, al carei taceri este umbra, anume ea lasa urma vizuala, dar care fuge fizic si nici decum nu o putem prinde, ea este vazuta numai atunci cand soarele e pe cer. Iar cand apare pe cer luna suntem inecati, unde absolut totul devine o masa comuna. Insa luna impletita cu cerul senin plin de raze... ce poate fi?
Vezi lucrurile foarte adanc, sa stii ca esti auzit. Nu stiu daca vei intelege ceea ce spun, posibil da, posibil nu, dar sa stii ca-ti doresc multa bafta si lumina in viata!!!

Smog spunea...

Daca nu ar exista urat, cum ar exista frumos? Este un ecosistem. :)

Stoicescu A. spunea...

Da, un ecosistem mult prea dezechilibrat. Există mult prea urât, și există că promovăm noi, că suntem niște jeguri umane, în schimb ce unele animale încep să ne cam dea lecții de toleranță, de afecțiunea între specii pe care n-am fi visat-o.

Smog spunea...

De acord insa la randul nostru suntem creaturi, nu creatori. Plus ca majoritatea ... adopta uratul pentru ca nu au avut sansa de a asimila cu adevarat capacitatea de a distinge binele de rau.

Nu destinul, sau natura creeaza uratul sau frumosul. Ci, sansa.

Tocmai asa frumusetea poate fi considerata aleatorie, si simultan este relativa.

Stoicescu A. spunea...

De data aceasta am să refuz să intru în tot felul de detalii; am realitatea, am dezamăgirea, e tot ce pot spune. Și declinul continuă.

Smog spunea...

E mai bine asa. Si e mai bine sa iei realitatea pentru ceea ce reflecta cu adevarat.

Insa declinul, nu este mereu un lucru rau. Numai timpul poate sa imputerniceasca sau infirme ideea prezentata.

Insa in final, doar tu alegi ce consideri ca este frumos - esti singurul care stie cu adevarat ce simte.

Stoicescu A. spunea...

Smog, ideea e că la început am crezut că declinul este o oportunitate pentru a ne regăsi, pentru a ne reinventa modul de raportare, de a redescoperi valorile, de a începe să acționăm a la carte, însă declinul pe care-l văd astăzi nu poate fi deloc benefic; e ceva de-a dreptul negativ.

Ce simt? Oh, câte gânduri, câte griji, câte dezamăgiri, din atâtea puncte de vedere. Bineînțeles, aparent totul e bine, că sunt mai toată ziua bine dispus. Ce bine o fi să te minți singur. Și nah, poate exagerez, fiind sub efectul unui eveniment neplăcut petrecut de curând, însă există posibilitatea ca acum să fiu și ceva mai tranșant.

Smog spunea...

Nu contest insa declinul asta care il simti tu este unul general. Nu esti singuru care se confrunta cu asta.

Si aici apare lupta impotriva sansei - si da, daca nu esti transant nu ai cum sa reusesti.

Ca si cand ai curata un visin de crengile uscate. In final exista doua posibilitati - visinul moare sau se regenereaza. Insa nu poti afla pana nu incerci.

Si o atmosfera negativa poate stimula.. o schimbare. Indiferent cat de stupid sau idiotic de pozitivist ar suna conceptul.

Disimulare circumstantiala.

Stoicescu A. spunea...

E posibil să fie versul acesta, dintr-o melodie:

„Cad frunzele iarna, dar ramura singură rămâne așteptând
Prima rază de soare adusă de primăvară
Astfel frunza renaște mai verde, mai frumoasă și mai puternică”

Rămâne de văzut ce va fi. Acum e greu.

Smog spunea...

Tocmai. Insa orice declin, indiferent cat de medieval sau nedrept, nu merita sa fie capat de drum.


De ce merita sa fie onorat declinul cand exista.. un drum mult mai lung?

Moartea e capitularea - atat.

Stoicescu A. spunea...

Uneori capitulează exact cel care ți-e de mai mare nevoie, pe care-l găsești după mult timp de căutări, care se potrivește sufletului tău, și te potrivești de asemenea. E cel mai dureros să pierzi un om, acea speranță, fără să depindă de tine, fără să poți cât de puțin să schimbi ceva, să ai voie doar să asiști cum ți-e distrusă chiar ce ți-a mai rămas, speranța.

Mă rog, deja deviez de la subiectul postării și intru în altă sferă, ceva mai proaspătă.

Smog spunea...

Da, din pacate capitularea unui om poate sa insufle aceasta.. stare. Insa, ganete-te asa: daca persoana in cauza nu avea sansa sa capituleze, sau alegea sa nu capituleze, ce si-ar fi dorit ca cel afectat sa... faca mai departe?

Sigur, este un intreg vag al vagului insa auto-indrumarea este uneori singura cale de a supravietuii si a intelege intr-un mod extins ce a dus la capitulare.

Iar "devierea" este primul hop spre asa numita creativitate. Ce uita multi este ca aceasta creativitae ese in mare parte... control.

Stoicescu A. spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de autor.
cristymaykei spunea...

Se intampla uneori cand si speranta moare, iar odata cu ea si sufletul nostru, aici nu e vorba de control, supravietuire, duritate sau tarie ci e momentul pustiirii.
Toate sunt vorbe fara rost cand sufletul tie pustiit, indeparteazi tot ce poate tine stavila harmattanului. Si ce imagine mai fidela de pustiu este decat Sahara?

 

Copyright © 2010 Idei de gay | Premium Blogger Templates & Photography Logos | PSD Design by Amuki